ULTIMUL DOCTOR… SĂTEAN

0
Share

ULTIMUL DOCTOR… SĂTEAN

Sunt mai mult decât convins că, din generaţia actuală, poate şi cea dinaintea ei, destui nu ştiu că în construcţia actualei primării a sălăşuit cândva dispensarul comunal.
,,Dispensarul” e foarte puţin spus pentru că edificiul cuprindea o sală de
naşteri, un salon pentru internarea gravdelor, exista un fotoliu stomatologic cu toate cele necesare, un generator de raze Roentgen pentru investigaţii radiologice, cabinetul propriu-zis de consult şi… locuinţa medicului.
Am întrebat pe unul din oamenii care au trăit istoria, mi-a părut rău că n-am făcut-o mai demult, pentru că nea Titi Uţă are o vârstă, e bolnav şi se concentrează foarte greu…
Am aflat totuşi că prin 1945-1946 s-a început construcţia. Unul din fiii notarului, Mihai Dragomirescu, la vremea respectivă deputat in Marea Adunare Naţională s-a gândit că satul lui natal merită să aibă un centru de sănătate, aşa că a obţinut aprobarea ministrului.
Pe atunci, ministrul sănătăţii era, de fapt, o ministreasă, pe numele ei, Florica Baltazar.
Construcţia s-a finalizat în 1947 şi tot atunci s-a făcut inaugurarea. Lume multă, Mihail Dragomirescu a ţinut o cuvântare emoţionantă şi, ca evenimentul să fie deplin, l-a numit primar pe nea Ion Voinea,vecinul meu, plecat de mult la cele veşnice. Chiar dacă l-am însoţit pe ultimul drum, târziu-târziu am aflat că a fost cândva primar.
Primul medic s-a numit Frăţilă. Prenumele n-am reuşit să îl aflu. Ştiu doar că a stat foarte puţin. Cel de-al doilea, care a asistat-o pe mama la naşterea mea s-a numit Cenate. Nici acestuia nu i-am aflat prenumele, dar din povestirille mamei, am înţeles că oferea fiecărei lăuze, după naştere, o gustare şi un pahar cu vin alb.
Frumos, nu? Şi gustos…
Prin anii ’60, şi-a făcut apariţia la dispensarul din Ulmeni, Vasile Albulescu, un medic şi un om de pomină .Vreo două decenii a vegheat la sănătatea oamenilor din Ulmeni şi din satele învecinate. Era un ins de înălţime mijlocie, chiar scund, dar vânjos, bine legat. Un chip pătrăţos, ca de ceară, cu buze groase, ornat cu nişte sprâncene stufoase, aproape zburlite, ca ale lui Brejnev sau ale lui Grigore Moisil, era completat de o coamă neagră, întârziată la o dimensiune voit boemă, ce îi dădea o înfăţişare de actor din timpurile interbelice. O voce baritonală, plăcută auzului făcea o bună impresie interlocutorului. La început, unii l-au privit ca pe un tip uşor scrântit pentru că, în fiecare dimineaţă trăgea o alergare pe câmpul din spatele dispensaului, după care îşi întărea forţa cu o… osie de cărucior de abataj!!! Imediat după aceea, trecea la treabă.
Nu avea un orar. El era era şi doctor şi cetăţean, parcă de când lumea, al satului de adopţie.
Venise la Ulmeni cu tot cu soţia, o femeie frumoasă, gospodină, dar care nu putea avea copii, drept pentru care domnul doctor, nevoind să fie un tată nelegitim pe la cine ştie ce gospodărie, a expediat-o la mama ei. Gurile rele spun că doamna, ofensată, nevoind să lase nicio urmă a trecerii ei prin curtea dispensarului, a tăiat toate florile şi a smuls toate legumele pe care ea însăşi le plantase.
La foarte scurt timp, locul i-a fost luat de o femeie frumoasă, dar roşcată şi cu forte mulţi pistrui, ce purta numele de Silvia. Mintenaş i-a trântit patru plozi la fel de roşcaţi şi pistruiaţi ca şi ea.
Mi-i amintesc foarte vag. Am aflat că s-au realizat, că are ce să spună fiecare despre sine, dar nu pot să dau informaţii precise. Doctorul s-a împrietenit repede cu oamenii satului, pe unii chiar a început să-i viziteze şi altfel decât profesional. Destul de des putea fi întâlnit în casa familiei Ion, adică la nea Ilie a lu’ Chiriţă şi la tanti Mara. Nea Ilie era un om umblat prin lume. În timpul celui de-l doilea război mondial, ajunsese copil de trupă prin Franţa, de unde s-a întors, numai Dumnezeu ştie cum. Iar tanti Mara, o femeie supraponderală, era citită şi ea însăşi îşi alcătuise o bibliotecă ce conţinea titluri reprezentative din cultura naţională şi universală. Doctorului i-a priit atmosfera elitistă, combinată cu un pahar cu vin. (Despre nea Ilie et company, voi povesti, probabil, într-un capitol separat).
Fiind prieten cu fetele familiei, Daniela şi Doina şi mai târziu cu mezinul Ştefăniţă, l-am cunoscut pe domnul doctor şi altfel decât cu stetoscop şi seringă. Când se înfierbânta la chef punea mâna pe chitară şi, cu vocea-i baritonală, umplea atmosfera cu tot felul de cântece din folclorul studenţesc, marinăresc, din folclorul copiilor. Pentru deliciu, voi reproduce nişte, hai să le zic cuvinte dintr-un cântecel al copiilor:
,,Kumkaikimuni muni muneazo
Kumkai ki, kumkai ko
O, niko dermo
O, cirakumzo
O, nikodermo ciracum-zai-zai,
Kum zai-zai….
Cânta cu o deosebită dăruire nişte doine de auzeai foşnetul codrului şi susurul apei, oftatul haiducului şi rezonanţa cuvântului ,,dor”. Din stepa rusească, aducea ,,Kalinka” şi ,,Kazaciok-ul” fără să le ştie în limba rusă improvizând nişte cuvinte cu rezonanţă slavă asfel încât îi vedeai pe Ivan şi pe Nataşa, aşezaţi pe vine şi aruncând picioarele cum numai un rus ştie s-o facă!
Paradoxal, doctorul nu ştia să cânte la chitară, dar şi aici improviza miraculos de bine!
Prin anii ’60, în ziarul regional ,,Flamura Prahovei” (satul Ulmeni a aparţinut de raionul Mizil, regiunea Ploieşti), un articol fulminant din care aflam cum doctorul Vasile Albulescu a moşit, in miez de noapte, o gravidă. Scena se petrecea pe un drumeag, între două câmpuri, la lumina lanternei. Ăsta a fost un fapt ajuns în presă, dar faptele lui, multe la număr, au depăşit, de destule ori, pragul eroicului.
În satul Ulmeni, şi-a făcut chiar rubedeii, pentru că l-a botezat pe Ştefăniţă al lu’ nea Ilie şi a cununat-o pe Norica lu’ Gicu Budălan, la vremea respectivă asistentă medicală la dispensaril din Ulmeni, când s-a măritat cu Nelu Munteanu. A fost o nuntă de pomină la care naşu’ mare a ţinut un discurs memorabil pentru că toţi mesenii s-au ţinut cu mâinile de burtă! De râs, bine-nţeles!
După două decenii, s-a pensionat şi s-a mutat la Bucureşti. De atunci, n-am mai auzit mare lucru despre el.
S-a stins şi el… De mult..
Oricum, a fost ultimul medic ce a locuit în apartamentul de serviciu al dispensarului.
text preluat de la: Petrică Tatu 


2017 – dispensarul arată ca după bombardamente, doctora vine, teoretic, de 3 ori pe săptămână. Aparatură… sufletul! Rugaciunea este la ea acasă: „Dă-ne Doamne sănătate că pensia e mică să ajungem la Buzău!”

Categories: LA CAFEA CU "Lila"

Leave A Reply