”Silence” sau despre credință pur și simplu

0
Share

Silence sau despre credință pur și simplu

Am văzut de curând una dintre cele mai recente pelicule ale regizorului Martin Scorsese, film care a fost vizionat și de Papa Francisc în 29 noiembrie 2016.  Adică în ziua în care filmul a fost lansat pe piața cinematografiei mondiale. Lansare care a avut loc la Vatican.

De fapt, ca să fiu corect, filmul este un remake al peliculei realizată în anul 1971 de regizorul Masahiro Shinoda.

161 de minute! Atât durează istoria redată atât de crud de filmul lui Scorsese, făcut după romanul scris de Shūsaku Endō.

Țin de la început să menționez, pentru cei atrași de filmele comerciale, de acțiune,  de  cele cu James Bond, de comedie sau de filmele de desene animate, că Silence le va pune greu nervii la încercare, dacă nu sunt obișnuiți să vizioneze și astfel de pelicule.

Pentru că Silence este un film care vorbește despre credință, despre speranță, despre nădejde, despre deznădejde, despre renunțare, despre apostazie, despre credința ascunsă.

 

Între credință și deznădejde, în Japonia secolului al XVII-lea

Subiectul adus în fața cinefililor și lumii întregi este unul destul de sensibil. Filmul sau mai bine zis romanul după care Martin Scorsese a făcut pelicula cinematografică atinge un subiect delicat: situația preoților creștini apostați din  Japonia secolului al XVII-lea.

Urmând exemplul Sfântului Apostol Toma care a propovăduit Sfânta Evanghelie până în India, preoții catolici iezuiți au ajuns mult mai departe. Ei au dus cuvântul lui Dumnezeu pe meleaguri nipone.  Primul care a dus cuvintele credinței creștine în Japonia a fost sfântul Francis Xavier, în anul 1549.

Dacă inițial au fost tratați cu îngăduință de autoritățile din acea perioadă, odată cu creșterea numărului de creștini pe meleagurile nipone, cei mai mulți dintre ei proveniți din pătura săracă și opresată a societății – care găsea astfel o alinare, un refugiu în împărăția cerurilor, în paradisul promis de Iisus Hristos, celor mulți săraci, goi și nevoiași – a început prigoana.

Creștinii au fost urmăriți asiduu, torturați fără milă, decapitați la ordinul guvernatorului provinciei Chikugo, un soi de Mare Inchizitor, pe nume Inoue.

Filmul lui Scorsese redă tocmai perioada de opresiune  cruntă, iar acțiunea se învârte în jurul preoților care, de formă, au renunțat la credință, călcând în picioare, la intervale bine determinate de către Marele Inchizitor nipon, sfintele icoane și simbolurile religiei creștine.

Pentru habotnicii ortodocși contemporani și nu numai, precum și pentru habotnicii catolici ai acelor timpuri și poate că și din zilele noastre, gestul preoților apostați, ai celor care au renunțat la credință, pare unul scandalos, de neînțeles. De neiertat, conform canoanelor Sfinților Părinți.

Un fanatic religios susține că pentru credință trebuie să fii gata să suferi orice: tortură, bătăi, moarte. Pentru că numai astfel devii martir și ajungi în Împărăția lui Dumnezeu. Că așa au făcut toți sfinții și toți martirii din primele veacuri creștine, din zorii creștinismului, când caznele la care erau supuși adepții noii credințe nu erau diferite de cele din filmul Silence.

Da, au dreptate. Nu erau diferite. Tortura, bătăile, caznele erau la fel. Crucificarea creștinilor de către opresori era la fel de dură. Viața se scurgea încet din crucificați, răstignirea fiind o metodă de ucidere crudă, lentă, extrem de dureroasă.

De aceea, filmul Silence nu este recomandat habotnicilor creștini, indiferent că sunt ortodocși sau catolici. Pentru că vor găsi întotdeauna în el defecte, abateri de la credință.

Da, așa este. Sunt abateri, dar sunt și îndoieli. Sunt frământările oricărui creștin care știe că în țara lui religia Mântuitorului a biruit, că religia creștină este respectată și care vede că biruința de acasă este durere extremă în Extremul Orient.

Cele două paliere ale slăbiciunii umane

Eroul principal, părintele Sebastiao Rodriguez, rol interpretat magistral de Andrew Garfield, pleacă în Japonia, la jumătatea secolului al XVII-lea, însoțit de prietenul său, părintele Francisco Garupe, rol interpretat de Adam Driver, ca să îl caute pe maestrul lor, părintele iezuit Cristovao Ferreira (interpretat  de Liam Neeson, în filmul regizat de Martin Scorsese), despre care nu se mai știau foarte multe lucruri. Decât că a renunțat la credința creștină în timpul prigoanei dusă în Japonia de Marele Inchizitor Inoue.

Cei doi pleacă pe urmele maestrului, pentru a afla dacă acesta mai este în viață și pentru a verifica dacă informația privind apostazia părintelui Ferreira este adevărată sau nu. Pentru a ajunge în Japonia călătoresc pe o navă a contrabandiștilor chinezi, apoi sunt ghidați pe meleagurile nipone de un creștin apostat, pe nume Kichijiro.

Calvarul lor se întinde pe trei pătrimi din lungimea filmului regizat de Scorsese. Părintele Sebastiao și părintele Garupe asistă la schingiuirea creștinilor, urmăresc cu groază torturile aplicate adepților noii credințe ce ajunsese în Japonia, plâng pentru semenii lor, se roagă și au îndoieli. În special, părintele Sebastiao Rodriguez, care nu înțelege tăcerea lui Dumnezeu în fața ororilor la care el, un biet preot catolic iezuit, este nevoit să asiste.

Venirea celor doi preoți pe meleaguri nipone, după foarte mult timp în care creștinii au fost lipsiți de alinarea oferită de Sfintele Taine, a fost privită de fidelii niponi ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

Numai că, văzând torturile și prigoana la care sunt supuși semenii săi, părintele Sebastiao Rodriguez ajunge să se întrebe dacă a fost binecuvântare sau blestem faptul că el și prietenul său au ajuns în Japonia.

Slăbiciunea umană este tratată în roman și în film pe două paliere. Prima privește și îndoiala preotului creștin pentru care ceea ce se întâmplă în jurul său pare de neconceput acasă, în Portugalia, unde pentru el este leagănul civilizației.

A doua se referă la condiția jalnică a păcătosului, care simte nevoia să se spovedească, dar continuă să săvârșească același păcat, al lepădării publice de credința creștină. Creștinul Kichijiro se leapădă de trei ori public de credința creștină, îl predă autorităților pe părintele Sebastiao Rodriguez, dar nu încasează recompensa de 300 de arginți, și tot de atâtea ori se spovedește și este absolvit de păcat de către preotul iezuit. Ultima dată de către preotul apostat iezuit.  A treia oară a fost ultima dată. Pentru că, deși Kichijiro a mai fost pus să se lepede public de credință și a făcut acest lucru călcând icoana Mântuitorului, a fost descoperit având la gât o amuletă ce conținea o mică icoană creștină.

Lepădare de trei ori, căință și iertare de trei ori, ca în cazul Sfântului Apostol Petru…

 

Credință de formă sau credință de fond?

Apostazia de formă ca model de jertfă pentru apărarea vieții semenilor și pentru încetarea prigoanei împotriva adepților noii credințe. Despre aceasta este vorba în romanul scris de Shūsaku Endō și în filmul regizat de Martin Scorsese.  Apostazie de formă, pentru că atât mentorul Ferreira, cât și părintele Rodriguez au rămas în sufletul lor credincioși.

În comparație cu părintele Garupe care s-a jertfit alături de credincioșii pe care îi păstorea. Care și el a rămas creștin. Și în suflet, și în formă.

Probabil că un asemenea subiect ar fi tratat cu răceală sau cu ostilitate într-un stat în care religia ortodoxă este predominantă, așa cum este România.  Pentru că talibanii ortodocși ar veni din istorie cu sute de exemple în care martirii credinței au asistat la scene la fel de îngrozitoare precum cele la care au asistat preoții iezuiți din Silence. Iar argumentul suprem ar fi faptul că însuși Constantin Brâncoveanu a refuzat ca măcar unul dintre fiii săi să renunțe la credință pentru a trăi. Și a privit cum fiul său cu întreaga familie brâncoveană sunt decapitați de călăul Înaltei Porți. După care a murit și el. Martirul neamului românesc.

Da. Brâncoveanu ar fi pilda maximă. Dar domnitorul român nu a văzut neamul românesc schingiuit pentru credință, ci doar propria familie. Domnitorul român nu a trăit printre creștinii simpli, nu a participat la slujbe alături de ei, cu teama că va fi prins și ucis. Cât timp a stat pe scaunul Țării Românești, nimeni nu l-a împiedicat pe Brâncoveanu să asiste la slujbele oficiate în București de către mitropolitul Ungro-Vlahiei. A practicat credința liber și nu s-a dus misionar în Imperiul Otoman.

Preoții apostați de formă, din Japonia, au practicat și ei în Portugalia, liber, credința creștină. Numai că, spre deosebire de Brâncoveanu, ei au dus cuvântul Domnului, acolo unde nu ajunsese. Iar prigoana îndurată de creștinii niponi nu poate fi comparată cu prigonirea familiei Brâncoveanu. Poate fi comparată doar cu prigonirea creștinilor din primele veazuri ale noii credințe. Cu prigonirea creștinilor în timpul Imperiului Roman. Atât.

Otomanii au fost toleranți cu religia creștină. Oferirea apostaziei pentru familia Brânvoveanu a fost un pretext prin care sultanul încerca să salveze de la moarte o minte luminată, cum era aceea a lui Constantin, pentru timpurile respective. Și nu o formă de prigoană creștină.

Faptul că Brâncovenii nu au renunțat la creștinism pentru lumea aceasta, pentru demnitățile și recunoașterea de către Imperiul Otoman, este un exemplu de urmat. Dar nu are nimic de a face cu subiectul din filmul Silence. Poate doar prin prisma demnităților primite de preoții apostați din film. Dar în rest, nimic.

 

Despre apostazia de formă și despre colaborare cu torționarii

De aceea, cred că filmul Silence este despre credință pur și simplu, despre puterea ei, despre slăbiciunea ființei umane, despre iubire… Da, despre iubire, despre sacrificiul suprem făcut din iubire pentru semenii tăi.

Știu că în Sfânta Scriptură se spune vai de cel prin care vine sminteala! Că, probabil, habotnicii vor susține că prin gestul lor preoții iezuiți au smintit pe alți credincioși creștini de pe meleagurile nipone.

Este ușor să judeci, când nu te afli în toiul luptei. Este ușor să vorbești despre martiri, despre trădări, despre apostazii, fie ele și de formă, când nu trăiești pe propria piele tortura.

Mă adresez, înainte de final, acelor habotnici care vor citi această scriere a mea.

Dragii mei habotnici creștini, în închisorile comuniste, pentru credința creștină au fost torturați, au fost batjocoriți, umiliți, uciși sau puși să apostazieze sute poate chiar mii de preoți creștini ortodocși, catolici, reformați, greco-catolici și protestanți.

Iar în tot acest timp, mai-marii Bisericii Ortodoxe Române au continuat să colaboreze cu regimul comunist, ca și cum nimic nu se întâmpla cu preoții români în închisorile de la Pitești, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Sighet, de la Canal, de la Periprava, din Insula Mare a Brăilei sau din Bărăgan.

De ce?

Tocmai pentru ca poporul simplu să poată să meargă în continuare la biserică, să se roage, să își practice cât de cât credința creștină, în ciuda prigoanei adusă de comuniști.

Cam despre asta este vorba și în filmul Silence. Despre apostazia de formă, din iubire față de semeni, pentru încetarea oprimării practicanților religiei creștine.

De aceea, consider că, deși este destul de lung, filmul merită văzut.  Sau romanul scris de Shūsaku Endō merită citit. Este o lecție de viață, din care orice creștin poate învăța ceva.

Notă:

Silence: Puterea credinței este un film istoric realizat de Martin Scorsese în anul 2016, după un roman de Shūsaku Endō.

În rolurile principale joacă Andrew Garfield și Adam Driver. Liam Neeson joacă rolul maestrului celor doi. Filmul va rula în cinematografele din Europa începând cu februarie-martie 2017.

Titlu original: în engleză Silence

Regia: Martin Scorsese

Scenariul : Jay Cocks și Martin Scorsese, după Silence de Shūsaku Endō

Direcția artistică: Wen-Ying Huang

Decoruri și costume: Dante Ferretti

Imaginea: Rodrigo Prieto

Montajul: Thelma Schoonmaker

Muzica: Howard Shore

Producția: Vittorio Cecchi Gori, Barbara De Fina, Randall Emmett, Gaston Pavlovich, Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff și Irwin Winkler

Societăți de producție: Cappa Defina Productions, Cecchi Gori Pictures, Fábrica de Cine, SharpSword Films, Sikelia Productions, Verdi Productions, Emmett/Furla/Oasis Films și Waypoint Entertainment

Societăți de distribuție: Paramount Pictures (Statele Unite ale Americii), Metropolitan Filmexport (Franța)

Buget: 40 000 000 $

Țări de origine: Statele Unite ale Americii, Taiwan, Mexic

Limbi originale: engleză, japoneză, latină

Format: color (Fujicolor) – 35 mm – 2,35:1 – Sunet Dolby digital

Gen: dramă istorică

Durată: 161 de minute

Datele ieșirii pe ecrane:

Vatican : 29 noiembrie 2016 (avanpremieră)

Statele Unite ale Americii : 23 decembrie 2016 (distribuție limitată)

Canada : 6 ianuarie 2017 (distribuție națională)

Statele Unite ale Americii : 13 ianuarie 2017 (distribuție națională)

Franţa, Belgia : 8 februarie 2017

Germania : 2 martie 2017

România: 17 martie 2017

Categories: LA CAFEA CU "Lila"

Leave A Reply